Putea fi evitată experienţa comunistă?

Întrebarea este: trebuie ferită orice construcţie ideală, de tipul cetăţii lui Platon, de confruntarea cu realitatea?

Ambele aparţin aceleiaşi lumi. Ca atare coexistă, într-un fel sau altul, se intersectează, iau act reciproc de ele însele. Oricât s-ar vrea, ca realităţi sincrone se ştiu.

Întrebarea vizează mai mult decât simplul act de consemnare a prezenţei. Dată fiind natura diferită a fiecăreia: prima este un proiect, un model de existenţă, a doua fiind existenţa efectivă, ceea ce se întreabă este cum poate coexista un model cu realitatea fără a se impune acesteia? Sau cum poate coexista realitatea cu un model fără imitarea lui?

Nu e pace sub măslini, adică nu e pace atâta vreme cât un proiect şi o realitate sunt sincrone. Tensiunea este deschisă, solicitarea de modificare devine explicită.

Mai de parte este o chestiune de gradaţie: până la ce punct trebuie avansat în confruntarea cetăţii lui Platon cu realitatea? Ceea ce poate fi subînţeles – de cele mai multe ori nu este! – ar consta în ideea că nu până la capăt. În confruntarea cetăţii lui Platon cu realitatea, adică în confruntarea unei idei, a unui proiect, a unui gând sau a unei filosofii cu realitatea, nu este de mers cu necesitate până la capăt. Există puncte de oprire, de retragere sau, – fericite situaţii! – de avansare.

Istoria prezintă exemple de experiment nefericite. Puteau fi ele evitate? Putea fi evitat social-naţionalismul german? Dar comunismul?

Dacă răspunsul este sceptic, de felul: nu puteau fi evitate, se face din istorie tărâmul fatalităţii desăvârşite: ajungem victime în mâna unui destin ale cărui chei nu le deţinem. Pentru veşnicie suntem sub vremi,1  biete victime ale unor voinţe oarbe. Viaţa însăşi devine, în perspectiva fatalităţii, biologie fără libertate.

Dacă răspunsul este, invers, puteau fi evitate, subiacent întrebarea devine: cum?

Înclin să cred că a doua variantă a răspunsului este cea validă. Pentru a ilustra posibilitatea unei asemenea variante, cazul comunismului este mai mult decât ilustrativ.

Comunismul putea fi evitat. Pentru aşa ceva, nu experienţa post-factum este de invocat epistemologic, ci anumite date anterioare acesteia.

Există ceva care putea să prevină că proiectul comunist nu este viabil. Este vorba despre aşa numitele falanstere, derulate într-un număr suficient de mare pentru a constitui un fenomen semnificativ. Petrecute de-a lungul întregii Europe, din industrializata Anglie şi până în agrara Românie, falansterele au propus şi ilustrat modele de comunităţi organizate după principiile comuniste. 

Anterioare lui Marx care, se ştie, a preluat liniile generale ale ideii comuniste din aşa numiţi socialişti utopici, falansterele au fost promovate de figuri dintre cele mai diferite, devoţi ai uneia şi aceleiaşi idei. Ele nu au fost ceva nesemnificativ într-o lume agitată de unul şi acelaşi deziderat. Suficient de cunoscute, falansterele puteau fi mai mult decât ceva exotic. Ele puteau furniza material de cercetare a modalităţii în care una şi aceeaşi idee nu putea să aibă succes în mare, când, în mic, eşuase.

Pentru o gândire politică riguroasă era de văzut în ce măsură datele puteau furniza consecinţe diferite prin aşezarea pe o scară mărită. Dacă un set egal de principii economice, politice şi sociale era susceptibil să dea anumite rezultate prin aplicarea la o scară redusă a comunităţii, ce anume se schimba prin aplicarea aceloraşi principii la o scară mai mare? Este întrebarea cea mai semnificativă prin care o gândire responsabilă putea gândi a priori comunismul – întrebare istorică fundamentală.

Analiza dinamică, rezultată în urma observării empirice pentru primul caz, teoretică pentru cel de-al doilea, putea să scoată în evidenţă rezultate de factură istorică majoră.

Or, cel dintâi rezultat al aplicării ideii comuniste, în mic, pentru o comunitate restrânsă (în Anglia, Robert Owen a strâns în experimentul său industrial câteva mii de persoane) a fost un eşec. Putea fi altfel, prin aplicaţie la o scară mai amplă, finalmente la scara întregii planete?

Mai mult decât atât, un asemenea experiment era ceva analog situaţiei din ştiinţe. În condiţii de laborator – ceea ce într-un anume sens înseamnă la scară mică! – ştiinţele joacă la o scară redusă ceea ce se joacă la o scară extinsă. Ştiinţele puteau fi un exemplu încurajator pentru luarea în atenţie a unei situaţii similare.

Faptul că nici una dintre cele două situaţii nu a fost luată în calculul politic din secolele imediat următoare arată cum gândirea politică este puţin dispusă să frecventeze situaţii de natură ştiinţifică, pe de o parte, iar, pe de altă parte, este puţin dispusă să înveţe din propriile preludii, din politica în mic. Autismul politic care se desprinde de aici a fost situaţia concretă a politicii ultimelor două sute de ani. Din el au pornit toate evenimentele istorice, socotite catastrofale, adică de neoprit, în virtutea aceluiaşi mod de a gândi politicul autonom, autist, închis în sine, de nezdruncinat.

Prin extensie, se capătă răspuns la mai vechea preocupare dacă experienţa este aptă să fie sursă de învăţătură, dacă învaţă comunităţile ceva din istorie (istorie – un nume pentru experienţa lărgită a comunităţii!) sau dacă aşa ceva este valabil doar pentru indivizi.

Pe cazul istoriei ideii comuniste, dacă istoria învaţă ceva din propria experienţă, răspunsul nu este decât negativ: ţinând cont de faptul că experimentele de tip falanster nu au fost luate în consideraţie, ba dimpotrivă, prin vocea autorizată a lui Marx, au fost ridiculizate, istoria nu a învăţat nimic. Mai mult, ţinând cont de faptul că privirea i-a fost blocată pentru cazuri similare – de natură ştiinţifică- se poate observa scăzutul grad de disponibilitate pedagogică al politicii. De aici răspunsul pentru întrebare: putea fi evitată experienţa comunistă? — Putea, însă nu a fost!

   1 Miron Costin nu este până la capăt sceptic cu privire la supunerea sub vremi. Că nu sunt vremile sub om, ci omul e sub vremi – arată o situaţie de circumstanţă. Aşa este acum. Se ştie însă că este posibil şi invers: să fie vremile sub om. Altminteri, dacă prima parte a propoziţiei era de ordinul fatalităţii, nici prin minte o situaţie de al doilea fel nu ar fi putut trece.

(Fragment din volumul Critica raţiunii avare,  în curs de apariţie la Editura Academiei Române.)